Omagiu mamei mele, profesor Viorica Lungănoiu, la 7 ani de la trecerea în neființă…
Astăzi, la împlinirea a șapte ani de când ai pășit dincolo de hotarul văzut al lumii, timpul pare să se plece în fața amintirii tale, mamă. Șapte ani – și totuși, nici o clipă nu a fost în stare să șteargă lumina pe care ai lăsat-o în sufletul meu. Ai fost începutul meu, rădăcina din care am crescut și adăpostul în care am învățat ce înseamnă iubirea fără margini. Glasul tău, cândva atât de aproape, continuă să răsune în tăcerile mele, iar chipul tău trăiește în fiecare gest bun pe care încerc să-l dăruiesc lumii, așa cum m-ai învățat.
Născută într-un timp încercat, în anul 1945, ai purtat pe umeri greutatea unei epoci care nu a fost blândă, dar pe care ai înfruntat-o cu demnitate, curaj și o noblețe tăcută. Din aceste vremuri grele ți-ai plămădit caracterul puternic și sufletul cald, devenind pentru toți cei din jur un sprijin și un model.
Ca profesoară de limba română la Colegiul Național „Spiru Haret”, fost liceu pedagogic, ai fost mai mult decât un dascăl – ai fost un formator de conștiințe, un model de rigoare și sensibilitate, o lumină pentru generații întregi de elevi. Ai știut să sădești în inimile lor nu doar iubirea pentru cuvânt, ci și respectul pentru adevăr, frumos și demnitate. Pentru colegii tăi ai fost un reper de profesionalism și eleganță, iar pentru elevi – un nume rostit cu admirație și recunoștință.
Dar, mai presus de toate, ai fost cea care m-a format ca om. Ție îți datorez fiecare pas, fiecare reușită, fiecare valoare care mă definește astăzi. Tot ceea ce am ajuns în viață poartă amprenta ta, iar în fiecare alegere pe care o fac se regăsesc învățăturile tale. Știu, cu o liniște adâncă și sigură, că ai fi fost mândră de mine – iar acest gând îmi este sprijin și lumină.
Nu există cuvinte îndeajuns de puternice pentru a cuprinde dorul – acel dor care nu se stinge, ci se așază, adânc și statornic, ca o rugăciune nerostită. Însă dincolo de durere, rămâne recunoștința: pentru fiecare clipă, pentru fiecare sacrificiu, pentru iubirea ta care nu cunoaște sfârșit.
Astăzi nu te plâng doar, ci te cinstesc. Te port în mine ca pe o lumină vie, ca pe o călăuză tăcută, ca pe cea mai prețioasă moștenire a inimii mele.
Odihnește-te în pace, mamă dragă. Dincolo de timp și de lume, iubirea noastră rămâne neclintită, mai presus de orice despărțire.
Fiica ta dragă, Mădălina Vladu Crevon!”
