În timp ce milioane de români își calculează cu groază facturile la energie, ministrul Energiei, Sebastian Burduja, ne oferă explicații academice și promisiuni generoase despre un viitor luminos, susținut din bani europeni. Realitatea este, însă, sumbră: România importă energie scumpă și murdară în plină „plafonare”, iar Burduja recunoaște public ceea ce românii simt deja pe pielea lor – sistemul energetic românesc este într-o derivă periculoasă. La conferința „Energy Road – Energie la tine acasă”, ministrul admite, fără rețineri, că România a pierdut peste 7.000 de MW capacități de producție în bandă, exact acelea care asigurau stabilitate și predictibilitate. Cu alte cuvinte, dintr-o „tranziție energetică” făcută prost și heirupist, ne-am trezit dependenți de importuri din alte state – inclusiv de la poluatorii Europei, care încă ard cărbune fără remușcări.
Ministrul Burduja spune că avem „planuri” și „strategie”. Strategii au avut și guvernele anterioare. Ce n-au avut – și nici acest guvern nu pare să aibă – este capacitatea de execuție, voința de a păstra funcționale activele energetice esențiale și curajul de a face reforme reale, nu doar conferințe cu aplauze de complezență.
Mai mult, în loc să își asume ritmul greoi și disfuncțional al finanțărilor europene, Burduja face apel la înțelegerea publicului: „Suntem puțini în minister…”. Însă oamenii nu sunt interesați de organigrama ministerului – ci de faptul că statul român nu poate garanta energie sigură, ieftină și curată pentru propriii cetățeni.
Aceste declarații nu doar confirmă haosul din sistem, ci devoalează o strategie de avarie permanentă, în care Ministerul Energiei reacționează, nu anticipează. România nu este „un hub energetic”, așa cum ne tot repetă Burduja, ci un importator haotic, la mila prețurilor externe și a deciziilor politice din alte capitale europene.
Este o ironie dureroasă ca, într-o țară cu resurse naturale considerabile și cu acces la fonduri europene masive, cetățenii să plătească mai mult decât nemții sau francezii pentru energie. Iar explicațiile tehnocrate nu pot acoperi eșecul fundamental al statului român: lipsa unei viziuni coerente și a unei capacități reale de implementare. Până una, alta: Ministrul promite, explică, visează. Românii plătesc.
